Rezuma textul dat in limita de 70-80 de cuvinte Scriitorul Ion Agârbiceanu trăia atât de retras, încât faptul că – deși locuiam pe aceeași stradă – l-am zărit o singură dată, în autobuz, îl consider un privilegiu al adolescenței mele. Strada se numea Andrei Mureșanu și pentru a ajunge la cămăruța unde stăteam în gazdă urcam dealul din spatele Teatrului Național, trecând în fiecare zi prin fața casei lui. Nu se vedea niciodată nimeni, dar nici nu avea un aer părăsit. Era severă și solidă, aparținând nu numai prin piatră, ci și prin spirit unui timp uitat sau poate chiar nici unui timp. Câțiva arbori înalți învelau totul într-o umbră din afara anotimpurilor, înglobând gravitatea clădirii în ordinea, mai riguroasă încă, a naturii.
La început priveam cu speranță și curiozitate ferestrele, convinsă că voi reuși să descopăr o mișcare și să recunosc un semn. Dar am renunțat curând. Existența, dincolo de ele, a celui pe care îl știam din vechi istorii literare era destul de fantastică pentru a nu mai avea nevoie de dovezi și destul de miraculoasă pentru a nu mai pretinde argumente. Faptul că puteam fi contemporană cu Ion Agârbiceanu, faptul că puteam să-i văd casa din alte vremi în care el încă mai trăia era minunea care, odată acceptată, atrăgea după sine șirul tuturor posibilităților.
Nu mă miram că nu descopăr nici o mișcare în casa pe care o cercetam pe furiș la fiecare trecere, mă miram că nu era exclusă cu desăvârșire posibilitatea de a descoperi vreodată o mișcare. Iar mirarea mea avea să se transforme în uluire atunci cînd întâmplrea a făcut să-l întâlnesc.